HIBISCUSII MEI 2

Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e strain. Abia am timp sa ma mir ca exist, dar ma bucur totdeauna ca sunt. Nu ma realizez deplin niciodata, pentru ca am o idee din ce in ce mai buna despre viata. Ma cutremura diferenta dintre mine si firul ierbii, dintre mine si lei, dintre mine si insulele de lumina ale stelelor. Dintre mine si numere bunaoara intre mine si 2, intre mine si 3. Am si-un defect, un pacat: iau in serios iarba, iau un serios leii, miscarile aproape perfecte ale cerului. Si-o rana intamplatoare la mana ma face sa vad prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, razboaiele. Dintr-o astfel de intamplare mi s-a tras marea intelegere pe care-o am pentru Ulisse - si admiratia ce i-o port barbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri. Cu greu mi-as putea imagina un pamant pustiu, rotindu-se in jurul soarelui... (Poate si fiindca exista pe lume astfel de versuri.) Imi place sa rad, desi rad rar, avand mereu cate o treaba, ori calatorind cu o pluta: la nesfarsit, pe oceanul oval al fanteziei. E un spectacol de neuitat acela de-a sti, de a descoperi harta universului in expansiune, in timp ce-ti privesti o fotografie din copilarie! E un trup al tau, vechi, pe care l-ai ratacit si nici macar un anunt, dat cu litere groase, nu-ti ofera vreo sansa sa-l mai regasesti. Imi desfac papirusul vietii plin de hieroglife, si cee ce pot comunica acum, aici, dupa o descifrare anevoioasa, dar nu lipsita de satisfactii, e un poem inchinat pacii.

Nichita Stanescu